Și pe vremea comuniștilor, românii își țineau sărbătorile, ca la carte. Doar că fiind iarnă, iar atunci iarna era iarnă cu adevărat, cu multă zăpadă, cei mai mulți plecau la ”țară” la rude, cu trenul. Erau și câțiva, mai curajoși, care se porneau la drum, la volanul bătrânelor Dacii 1300 sau 1310. Așa circulau romănii pe vremea lui Ceaușescu.
Atunci era o adevărată aventură să te pornești la drum, cu o mașină care nu avea nimic. Nici servo direcție, nici servo frâne. Când alunecai pe gheață, mașina se ducea ca o sanie. Fix așa. Nu este o figură de stil. Era o realitate pe care o știa orice șofer din România anilor ’70–’80, în plină epocă a lui Nicolae Ceaușescu. Clujenii care locuiau în cartierul Zorilor, sau în pe străzile din Dâmbul Rotund sau Gruia, știau cel mai bine.
Drumul începea din fața blocului, nu din garaj. Garaje aveau puțini. Mormanele mari de zăpadă acopereau mașinile. Majoritatea își dezghețau mașina cu apă caldă turnată pe parbriz, cu riscul să-l crape. Motorul pornea greu, uneori deloc.
Drumuri albe, fără început și fără sfârșit
Drumurile nu erau aproape niciodată curățate. Decât dacă tovarășul și tovarășa efectuau o vizită de lucru în teritoriu. Atunci se curăța la negru totul. În rest, Dumnezeu cu mila. Zăpada tasată de puținele mașini se transforma rapid în gheață. Aderență zero. Lanțuri improvizate, saci de nisip în portbagaj, rugăciuni scurte înainte de fiecare pantă.
„Plecam din Cluj Napoca și nu știam dacă mai ajungem în Sălaj la părinți. Dacă prindeai polei, rămâneai acolo. Nu suna nimeni după tine”, povestește un fost șofer.
Cauciucuri de iarnă? Nici vorbă. Existau un singur tip de anvelope, bune pentru toate anotimpurile și, de fapt, la nimic. Iarna, fiecare curbă era un pariu.
Când se pleca spre rude, românii își îndesau în portbagaj toată casa. La retur, acesta era plin cu bunătăți. Uneori chiar și porci întregi. Bătrânele Dacii gâfâiau la greu, cu botul în sus, pe drumurile acoperite de zăpadă. La deal, dacă aveai noroc, reușeai să treci cu a doua. Dacă nu, poate se îndura de tine un șofer de camion sau tractor să te tragă.
Benzina pe bonuri și motoare trase pe dreapta
Benzina se vindea pe bonuri. Nouă lei litrul. De multe ori era „îndoită” cu apă. La frig, îngheța repede. Din cauza asta, pe marginea drumurilor apăreau Dacii trase pe dreapta, cu capota ridicată și șoferi resemnați.
Cea mai mare problemă erau jiglerele. ”Dopuri” minuscule de gheață se formau în carburator și blocau alimentarea. Mașina murea pur și simplu.
„Nu era pană, nu era bateria. Era jiglerul. Suflau românii la jiglere până li se îmbojoceau obrajii. Desfăceai carburatorul cu mâinile înghețate și sperai să meargă din nou”, își amintește un mecanic de ocazie al vremii.
Spre sărbători, drumurile deveneau expediții
O călătorie cu Dacia spre un alt județ, în prag de sărbători, era o adevărată expediție. Plecai dimineața și ajungeai noaptea, dacă ajungeai. Cu bagaje pe plafon, cu mâncare la pachet și cu copiii îmbrăcați ca pentru munte.
„Nu exista ideea de confort. Important era să ajungi. Restul nu conta”, spune un fost pasager din acele vremuri.
Fotografiile rămase din acea perioadă nu sunt nostalgice. Sunt documente. Arată o Românie care mergea mai departe cu improvizație, răbdare și multă tăcere.
Iar Dacia, oricât de obosită, era singura legătură cu lumea de dincolo de sat sau oraș.
Lasă un răspuns