Deși în vorbirea de zi cu zi au apărut expresii precum „i-a mâncat Ciumăfaia mințile” sau „Vorbește ca sub ciumăfaie”, numele nu este o invenție de limbaj. Ciumăfaia nu e o glumă, nu e o expresie și nici metaforă, ci un sat din Cluj.
Ciumăfaia este un sat real, locuit de oameni gospodari, situat în județul Cluj, județul Cluj. Mic, retras, aproape invizibil pe hărțile mari, dar prezent pe cele administrative și în viața celor care trăiesc aici, satul este aproape pustiu.
Satul se află între comunele Vultureni și Borșa și aparține oficial de Borșa. Casele sunt puține, risipite pe dealuri, iar liniștea e una autentică. Pentru localnici, Ciumăfaia nu e o glumă, nu e o expresie și nu e o metaforă. E adresa din buletin.
Cum a ajuns cuvântul în vorbirea populară
În limbajul popular românesc, „ciumăfaia” a fost folosită de-a lungul timpului în expresii cu sens negativ sau ironic. Se spune „a ajuns ca ciumăfaia” despre cineva considerat ciudat, „are idei de ciumăfaie” despre planuri fără noimă sau „vise de ciumăfaie” despre gânduri rupte de realitate. Toate aceste formulări s-au desprins de sensul geografic și au circulat independent de existența satului.
Originea acestor expresii este legată, cel mai probabil, de planta numită popular „ciumăfaie”, „ciumăhaie” sau „ciuma fetei”, o buruiană otrăvitoare care crește pe terenuri părăsite.
Etimologia duce mai departe spre latinescul „cyma”, termen care a evoluat semantic până la „ciuma”. În acest sens, cuvântul a căpătat o încărcătură asociată cu boala, pericolul și izolarea.
Există și ipoteza folosirii plantei ca leac empiric în timpul epidemiilor, ceea ce ar explica supraviețuirea termenului în limbaj. De aici până la expresii figurative n-a mai fost decât un pas.
Viață liniștită la Ciumăfaia
În Ciumăfaia nu există magazine, școală sau dispensar. Pentru orice drum oficial, oamenii merg la Borșa sau mai departe, spre Vultureni. Cei rămași sunt în mare parte vârstnici, legați de pământ și de casele în care au crescut.
„Aici ne-am născut și tot aici rămânem”, spune un localnic, sprijinit de poarta din lemn a gospodăriei sale.
Grădinile sunt lucrate cât se poate, animalele încă fac parte din gospodărie, iar lemnul pentru iarnă este pregătit din timp. Ritmul nu e grăbit, dar e constant.
Astăzi, satul trăiește alt ritm. Primarul comunei Borșa, Mariana Secară, aflată la al cincilea mandat, spune lucrurile direct, fără ocolișuri:
„În Ciumăfaia nu mai este școală de foarte mulți ani. Copiii vin cu autobuzul școlar la centrul de comună, la Borșa. Sunt șapte elevi. Populația e îmbătrânită. Avem în jur de 120 de adulți, dintre care unii sunt plecați. Sunt oameni gospodari, au biserică ortodoxă, cu slujbă o dată la două săptămâni. Avem canalizare, drumuri asfaltate, rețea de apă potabilă”, a declarat primarul din Borșa.
Satul din spatele cuvântului
Dincolo de expresii, Ciumăfaia are o istorie documentată. Apare pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769–1773 și este o așezare cu rădăcini în epoca Daciei romane.
În 1911 a fost descoperit aici un altar votiv dedicat zeului Hercule Magusanus, ridicat de Publius Aelius Maximus, militar roman. Ulterior, au fost identificate și ruinele unei ”villa rustica” care i-ar fi aparținut.
La recensământul din 1930, satul avea 528 de locuitori, din care 393 erau români. În documentele vremii era consemnată o structură etnică și confesională diversă, formată din români, maghiari, romi și evrei. Astăzi, oamenii sunt mult mai puțini, dar comunitatea există.
Ironia e că, în timp ce „ciumăfaia” a devenit în vorbire sinonim cu haosul sau rătăcirea, satul real a rămas un loc liniștit, fără nimic spectaculos. Un nume greu, o istorie veche și câteva zeci de oameni care duc mai departe o localitate confundată prea des cu o expresie.
Lasă un răspuns