„Ceaușescu ne-a făcut industrie” este una dintre cele mai repetate afirmații atunci când se discută despre comunism. E rostită nostalgic, uneori furios, alteori ca o concluzie definitivă. Doar că, dincolo de emoție, mitul nu rezistă în fața faptelor istorice. România nu a pornit de la zero în 1965, iar ceea ce s-a construit ulterior nu a fost dezvoltare durabilă, ci o industrializare forțată, plătită scump de economie și de populație.
România avea industrie înainte de Ceaușescu
Contrar percepției larg răspândite, România nu era o țară exclusiv agrară înainte de venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere. Încă din perioada interbelică existau ramuri industriale bine conturate: exploatarea și rafinarea petrolului, metalurgia, industria alimentară, textilele, transportul feroviar și uzinele mecanice. Era un proces lent, dar coerent, de modernizare, comparabil cu cel al altor state europene aflate la periferia industrializării rapide.
Ceaușescu nu a „inventat” industria, ci a preluat o infrastructură deja existentă. Diferența majoră a venit din modul în care a ales să o extindă: rapid, centralizat și fără legătură reală cu cererea pieței sau cu resursele disponibile. Decizia de a transforma România într-o putere industrială complet autonomă a fost una politică, nu economică.
Fabrici uriașe, costuri uriașe, rezultate invizibile
După 1965, au apărut combinate siderurgice, platforme chimice și uzine gigantice construite adesea în zone fără infrastructură adecvată. Planul cincinal conta mai mult decât eficiența. Se producea mult, dar prost și scump. Calitatea era secundară, iar utilitatea produselor, discutabilă.
Pentru a susține această expansiune, România s-a împrumutat masiv din Occident în anii ’70. Tehnologia importată era costisitoare și greu de întreținut, iar industria nu era competitivă pe piața liberă. Când datoria externă a devenit sufocantă, Ceaușescu a decis să o plătească integral, sacrificând consumul intern și investițiile. Fabricile au fost exploatate până la epuizare, fără modernizare, doar pentru export și valută.
La finalul anilor ’80, România avea o industrie mare pe hârtie și obosită în realitate: rigidă și dependentă de stat. După 1989, multe uzine s-au prăbușit nu din cauza „capitalismului”, ci pentru că nu fuseseră niciodată construite să supraviețuiască fără sprijin politic.
Ceaușescu nu ne-a „făcut industrie”. Ne-a lăsat o industrie dependentă, neadaptabilă și nepregătită pentru viitor. Iar adevărata dezvoltare nu se măsoară în coșuri de fum, ci în capacitatea de a rezista și de a evolua.
Lasă un răspuns