Radu Hossu este un tânăr din Brașov, România, care s-a înrolat în armata ucraineană. El a crezut în spiritul dreptății și a binelui și a mers pe frontul din Harkov, estul Ucrainei, unde luptă împotriva răului și a Rusiei.
Radu a scris, pentru prima oară, un mesaj de pe front și a postat câtva imagini alături de cei care trăiește în fiecare zi, bărbații Ucrainei, care cred în valorile libertății lor, a copiilor lor, a țării lor.
Lui Radu i s-a spus mult de cârcotașii români, de ”putiniști”, atât de des întâlniți pe facebook, că „dacă-ți place așa de mult Ucraina, du-te pe front!”. Și el s-a dus. De aproape două luni el luptă și spune că victoria va fi a binelui.
”Sunt pe front”
”Păi sunt. Nu voiam să fac asta, dar postez (cu acordul comandantului) câteva poze din linia de contact sau linia zero, cum se spune aici.
Nu doar ca dovadă că sunt aici, ci ca să vă povestesc că oamenii lucrează zilnic pentru a-i împinge pe ruși afară din țara lor.
Cum este? Obositor și greu. Mai ales în zilele ploioase. În frontul de est au fost deja nopți în care temperatura a ajuns aproape de îngheț. Pentru orice om normal, nepregătit – cum sunt eu – condițiile de trai de aici sunt de neimaginat.
După cum vedeți, sunt săpate tranșee. Ele sunt pentru pozițiile fixe, la care se întorc cei care se duc în recunoaștere în față, la câțiva zeci de metri de ruși sau de multe ori în spatele liniei lor, când găsesc o breșă. În poziția în care sunt eu, există și foxholes, gropi în pământ de dimensiuni mari, acoperite, în care se doarme, unde infanteria este ferită de intemperii și unde oamenii pot avea 1% dintr-o viață normală, dormind în saci de dormit, pe pământul umed.
”Războiul este jegos”
Am mai spus-o și o repet, războiul este jegos. Aici în linia zero este extrem de jegos, la propriu. Însă este cu atât mai jegos cu cât pier copii nevinovați, oameni care până în 24 februarie aveau o viață normală, ca a ta și a mea. Mergeau la job, erau atreprenori, educatori, asistente, femei de știință, agricultori. Frații cuiva. Tații cuvia. Copiii cuiva. Astăzi mulți nu mai sunt. Sute de copii, mii de civili. Mii de soldați. Oameni ca mine și ca tine.
Andrei de exemplu, s-a oferit voluntar. Are soția însărcinată, o soră minoră, o mamă singură. Își apără munca familiei. Își apăra viitorul copilului ce e pe drum spre acestă lume – actualmente jegoasă. La fel și Vitaly, care are o fată de 17 ani, premiată internațional la concursuri de desen (inclusiv în România a luat premiul I) și una de 12 ani, o soție minunată și un câine care e parte din familie.
Niciunul dintre ei nu sunt bogați material. Dar simt că sunt bogați emoțional. Au pentru ce lupta. Nu și-ar lăsa țara ocupată de un stat ter0rist, unde viitorul copiiilor lor ar fi unul schimbat, iar aripile lor, cel mai probabil frânte. Sunt oameni demni, care n-ar fi pus mâna pe armă, dacă nu ar fi fost nevoiți. Iar acum, la aproape 8 luni de la începutul invaziei, de când sunt soldați cu acte, demnitatea nu li s-a schimbat. Ci doar s-a întărit. Luptă pentru aceleași valori pe care noi, în România, le luăm uneori de-a gata.
”De șapte săptămâni este pe front”
Sunt deja de aproape 7 săptamâni aici. Am ajuns să-i cunosc bine și prin intermediul cărții pe care o voi scrie, îi veți cunoaște și voi pe mulți dintre ei. Sunt oameni ca fiecare dintre noi. Și fără să-și fi dorit asta, luptă cu inamicul tuturor. Și fără să vrea, ne apără și pe noi. Prin nămol, prin ploaie. Prin frig. Prin durerea despărțirii de cei dragi. Prin baraje de artilerie (vă voi povesti mai multe despre cum e să trăiești așa ceva).
Sunt motivați și moralul lor este întrumat de o busolă clară, pe care am descris-o mai sus. Și este ridicat de fiecare victorie. De fiecare susținere venită din țară, dar mai ales din exterior. Din speranța că acest iad se va încheia. Pentru asta, este în continiare nevoie de susținerea lumii civilizate.
Căci pentru această lume, pentru acest model de construcție socială luptă acești oameni, unii cu prețul vieții”.
Lasă un răspuns