În zorii anilor ’90, România abia își găsea echilibrul într-o lume nouă, iar vidul instituțional, inflația explozivă și haosul economic au creat teren fertil pentru iluzii periculoase. În acest peisaj tulbure avea să se nască „miracolul” Caritas, un joc piramidal prezentat drept salvarea financiară a românilor, dar care s-a dovedit a fi, în realitate, una dintre cele mai mari catastrofe sociale ale tranziției.
Sub masca prosperității rapide și a îmbogățirii garantate, Caritas a reușit să sărăcească o țară întreagă, în timp ce „băieții deștepți”, politicienii vremii și șmecheri momentului și-au umplut buzunarele.
Mașinăria promisiunilor imposibile
Fondat de contabilul brașovean Ioan Stoica și mutat strategic la Cluj-Napoca, Caritas funcționa pe o schemă matematică absurdă: investeai o sumă și, în trei luni, primeai de opt ori mai mult. Într-o societate care căuta cu disperare o ieșire din sărăcie, mirajul s-a răspândit cu viteza focului. Oamenii vindeau apartamente, pământuri, tractoare sau animalele din gospodărie doar pentru a „intra în listă”. Trenuri și autobuze pline descărcau zilnic mii de români la Cluj, unde unii dormeau pe trotuare în ploaie și frig, convinși că sacrificiul va fi răsplătit.
Caritas însă nu ar fi ajuns niciodată un fenomen național fără binecuvântarea – tacită sau explicită – a statului. Primarul Clujului de atunci, Gheorghe Funar, i-a oferit sediu în clădiri publice și l-a prezentat ca pe un motor al prosperității. Televiziunea Națională transmitea zilnic listele „fericiților” care urmau să fie plătiți, iar ziarele își dublau tirajele publicându-le. Legitimitatea era servită la televizor, iar românii o înghițeau pe nemestecate.
La apogeu, prin Caritas trecea aproape o treime din masa monetară a României. Poliția păzea transporturile de bani, iar camioanele încărcate cu saci de bancnote deveniseră un peisaj obișnuit. Între timp, șmecherii sistemului își retrăgeau câștigurile la momentul optim, în timp ce milioanele de creduli alimentau infernul financiar.
Prăbușirea a fost inevitabilă. Mii de români au rămas fără case și economii
În 1994, inevitabilul s-a produs: nu mai existau suficienți deponenți noi pentru a acoperi câștigurile celor vechi. Plățile s-au oprit, iar mulțimea a rămas cu chitanțele în mână și cu viața făcută praf. Stoica promitea calmări și soluții miraculoase, dar Caritas nu mai era decât o ruină. Sute de mii de români și-au pierdut economiile unei vieți, într-un colaps care a lăsat urme adânci în memoria colectivă.
Justiția, surprinzător de blândă, i-a dat lui Ioan Stoica șapte ani, din care a executat doar un an și jumătate. A murit în 2019, în sărăcie și anonimat, în timp ce țara continuă să plătească lecția amară a naivității și a încrederii oarbe în „miracole financiare”.
Caritas rămâne nu doar o escrocherie de proporții, ci și o oglindă dureroasă a unei societăți manipulate, vulnerabile și trădate – de instituții, de lideri și, uneori, de propriile iluzii.
Lasă un răspuns