În dimineața de Anul Nou, copiii merg din casă în casă cu sorcova în mână, respectând un obicei vechi care datează de secole. Gestul este simplu, dar încărcat de sensuri care depășesc cadrul unei sărbători de iarnă. Sorcova datează din vremea dacilor.
Dincolo de forma actuală, colorată și decorativă, sorcova păstrează urmele unui ritual arhaic, legat de sănătate, belșug și reînnoirea vieții la început de an.
În trecut, sorcova nu era o podoabă artificială, ci o ramură verde de pom fructifer, pusă la apă pentru a înmuguri până la 1 ianuarie.
Mugurii erau semnul vieții care se reia și al speranței într-un an bun. Atingerea ușoară a gazdelor și rostirea urării aveau un rol simbolic clar, menit să aducă protecție și prosperitate.
Un obicei cu rădăcini precreștine
Cercetările etnologice, dar și cele arheoogice, au arătat că sorcova face parte dintr-o categorie mai largă de ritualuri agrare, întâlnite în spațiul carpato – danubiano – pontic, încă de dinainte de apariția creștinismului.
Anul Nou era privit ca un moment de cumpănă, când comunitatea încerca, prin gesturi ritualice, să influențeze favorabil cursul timpului.
Ipoteza potrivit căreia sorcova ar data din vremea dacilor se bazează pe ideea continuității populației și a obiceiurilor, nu pe surse scrise directe. Dacii nu au lăsat documente despre ritualurile lor, însă elementele-cheie ale sorcovei — ramura verde, urarea și atingerea simbolică — indică o origine foarte veche, anterioară creștinismului.
Versurile transmise până azi păstrează această semnificație arhaică. Formule precum exprimă dorința de viață lungă și echilibru, esențiale pentru comunitățile vechi.
„Sorcova, vesela,
Să trăiți, să-mbătrâniți”.
Adaptarea la calendarul creștin
Odată cu creștinarea, obiceiul a fost integrat în noul calendar religios, fiind asociat cu sărbătoarea Sfântului Vasile, celebrată pe 1 ianuarie.
Sfântul Vasile cel Mare a devenit simbolul începutului bun, iar sorcova a continuat să fie practicată fără a-și pierde sensul inițial.
Textul urării s-a fixat într-o formă ritmată, ușor de memorat, iar ramura naturală a fost înlocuită, treptat, cu una decorativă. Versurile au fost adaptate de la generație la generație, fiind adăugate cuvinte noi, care trimit la prosperitate și tinerețe.
„Ca un măr, ca un păr,
Ca un fir de trandafir”
Chiar și astăzi, sorcova rămâne un exemplu de tradiție vie, în care gesturi și credințe foarte vechi, probabil din perioada dacică, continuă să fie transmise din generație în generație, fără să-și piardă semnificația.
Lasă un răspuns