Ce tractoare bune se construiau în România. UTB putea concura cu cele mai bune tractoare făcute în SUA sau Europa. Iată cum arată povestea și istoria Uzinei Tractorul – un colos al industriei românești îngropat de statul român. Toată lumea când spunea Uzina Tractorul, nu vorbești doar despre o fabrică. Este întreaga istorie despre mândrie, trudă, fier, sudoare și visuri clădite cu mâinile goale.
A fost unul dintre coloșii industriei românești care, ani de-a rândul, a bătut inima Brașovului și a României. Era mai mult decât o uzină – era o comunitate, un oraș în oraș, o emblemă a ceea ce însemna să fii om muncitor, priceput și demn.
Românii munceau cu mândrie la Uzina Tractorul
În fiecare dimineață, zeci de mii de oameni intrau pe poarta mare, pășind cu pas hotărât în halele în care se nășteau tractoare românești. Nu era ușor. Era zgomot de ciocane, miros de ulei ars, fumul greu al metalului topit, dar și un sentiment de apartenență greu de descris.
Oamenii lucrau cot la cot, zi de zi, nu doar pentru o leafă, ci pentru ceva ce simțeau că îi depășește: mândria de a construi ceva durabil, românesc, care mergea pe câmpurile țării sau se exporta în zeci de state din lume.
Halele uriașe, cu acoperișuri din sticlă mată și grinzi de beton, erau pline de forfotă. Zgomotul sudurilor, al preselor, al strungurilor – toate aveau un ritm propriu, ca o simfonie mecanică a producției. Tractoarele prindeau formă sub ochii oamenilor. Șurub cu șurub, piesă cu piesă. Era un proces migălos, dar plin de sens. Fiecare angajat, de la inginer la lăcătuș, de la magazioner la vopsitor, știa că are un rol vital în acest uriaș mecanism de producție.
În pauze, muncitorii stăteau la povești, cu sandvișuri învelite în ziar și cafea tare, povestind despre familie, echipe de fotbal, recolta de acasă. Se râdea mult, se glumea, dar când suna sirena, toți se întorceau la posturi. Pentru că timpul era măsurat, iar normele erau clare.
Dar era și o satisfacție pe măsură. Să vezi tractorul plecând de pe bandă, testat, vopsit, frumos, era o bucurie în sine. Unii își făceau poze lângă ele. Alții le urmăreau emoționați când ieșeau din curtea uzinei spre trenuri sau camioane de export.
Uzina nu însemna doar muncă. Însemna demnitate. Însemna siguranță – salariu la timp, bonuri, concedii, grădinițe, tabere pentru copii, echipe de sport susținute de fabrică. Tractorul însemna stabilitate. Însemna viață.
Uzina Tractorul a pierdut lupta cu timpul
Pentru oraș, era miezul economic. Magazinele, autobuzele, cartierele întregi de blocuri fuseseră ridicate în jurul uzinei. Erau zeci de mii de familii care trăiau datorită ei. Când întreba cineva „unde lucrezi?”, dacă răspundeai „la Tractorul”, era ca un titlu de noblețe. Lumea te respecta. Știa că nu ți-e frică de muncă, că ești om serios, priceput.
Anii au trecut. Timpurile s-au schimbat. Uzina a fost închisă, halele au rămas goale, iar ecoul pașilor s-a stins. Acolo unde odinioară se produceau mii de tractoare, azi sunt birouri, malluri, amintiri. Dar în sufletul celor care au lucrat acolo, Uzina Tractorul trăiește.
Trăiește în povești, în palmele bătătorite, în diplomele îngălbenite, în amintirea unei epoci în care munca era cinstită, iar lucrul bine făcut era o datorie morală.
Pentru unii, Tractorul a fost un simplu nume de fabrică. Pentru cei care au trăit acolo, a fost o școală a vieții, o casă a muncii, o pagină de istorie scrisă cu fier și pasiune.
Și poate că azi tractoarele românești nu se mai fabrică la Brașov, dar respectul pentru cei care le-au făcut rămâne. Iar mândria aceea, simplă și sinceră, că ai lucrat la Uzina Tractorul, nu se stinge niciodată.
Lasă un răspuns