Unul dintre medicii militari clujeni care s-au implicat activ la Spitalul Județean Suceava, unde Covid19 a făcut prăpăd, în cursul anului 2020, a primit o veste bună.
Căpitanul medic Mihai Alexandru Mărginean a fost avansat la următorul grad, cel de maior, înainte de termen, prin ordin al ministrului Apărării Naționale.
Mărturie din iadul de la Suceava
În anul 2020, a făcut parte din echipa de medici care a participat la misiunea de sprijin în lupta împotriva COVID-19 de la Spitalul Județean de Urgență Suceava, fiind recompensat cu “Emblema de Onoare a Medicinei Militare” și Ordinul “Meritul sanitar în grad de Cavaler”, pentru profesionalismul de care a dat dovadă în activitatea desfășurată.
De altfel, doctorul Mărginean scria la acel moment, câteva impresii din ce era la Suceava. Din păcate, momentele de atunci sunt peste tot în spitalele din România. Vorbele medicului clujean sunt tot mai prezente și azi.
„E ora 20:00. Urmează 12h de „reprezentație” medicală. Ca un adevărat virtuoso pășesc încrezător pe circuitele epidemiologice încă incomplete și improvizate ad-hoc după măsură posibilităților. Mă echipez: combinezon, trei perechi de mănuși, ochelari, masca FFP3 și viziera. Vreau să fac o fotografie. Cum cu ce? Cu telefonul pe care trebuie să-l iau cu mine pentru că nu există un alt sistem de comunicare cu exteriorul odată ce ai intrat. Asta trebuia să mă pună pe gânduri!(?) Oricum a ieșit o poză proastă pentru că telefonul era înfoliat.
Gata! Sunt înăuntru, pe partea cealaltă, dincolo…sentimentul cred că seamănă cu ceva ce ai putea să simți după ce ești răpit de o specie extraterestră. Similar cu acel efect video în care cineva rămâne stingher într-o masă enormă de oameni care se mișcă cu o viteză disproporțional mai mare, pe repede-înainte, iar tu rămâi nemișcat, auzind doar propria respirație ritmică, din ce în ce mai sincronizată cu bătăile inimii. Simt un fior rece. Ceva din mine se activează și transmite un semnal de alarmă – înțeleg doar atât: „ceva” nu e ok.
BUM!!! Realitatea – o altă realitate, nu cea proiectată de mine în camera mea de comandă, înconjurat de cărțile mele – mă lovește brutal. Nu mă doare, încă sunt anesteziat. Sunt aproape 30 de pacienți în jurul meu. Câțiva extratereștri albi se plimbă printre ei. Unii intuiesc rolul meu și încep să ridice mâinile disperate spre mine și strigă „Domnule doctoooor! Domnule…”, cuvintele le rămân în gât. Mă uit în sus spre monitoare și văd că saturațiile lor sunt 55-60% apoi mă uit mai sus… spre Dumnezeu și dintr-o dată mi-a fost dat să înțeleg. (…)”.
Lasă un răspuns